Nimic despre fotbal.

Cand intra pe teren, terenul se inclina cu respect. Mergea pe urmele lui George Best, cu pieptul inainte, ca un stapan. Adversarii evitau sa-l priveasca in ochi, iar echipa, marele Man Utd, statea aliniata cuminte in urma sa. Pana la incruntatura incapatanata tipic irlandeza a viitorului capitan Roy Keane, Manchester United a trait tirania lui Eric Cantona – Barbatul care joaca fotbal.

Cantona n-a avut decenta de a stapani jocul in tacere. Cinstit cu sine, cu fotbalul si cu spectatorii, Eric n-a facut compromisuri. Fiind o nuca mult prea tare pentru sclifoseala franceza, el a traversat canalul catre Manchester. Anglia, tara in care baietii se nasc cu berea in mana, l-a primit, l-a lasat sa fie himself si l-a admirat, oferindu-i scena pe care Eric Cantona si-a tinut lectiile de barbatie.

Cu gulerul tricoului ridicat smechereste, Cantona a fost celalalt role-model. Un role-model tipic britanic venit, ciudat, din Franta. In Italia si in Spania, fotbalistii deveneau staruri pierzand dupa-amiezile in saloanele de infrumusetare, noptile in cluburi disco si diminetile citind in reviste despre propriile capturi facute printre tipele de pe catwalk. Tinerii lor admiratori isi lasau chica si visau la top modele. La meciurile de pe maidane se imitau topaieli delicate si se cautau macrameul driblingul, galanteria pasei cu calcaiul si se evita golul cu capul. Deh, strica freza a la Baggio. Daca pe Maldini ti-l imaginai asezat cuminte pe o canapea alba de piele, Eric nu se potrivea in alta poza in afara pub-ului.

Cantona era eroul negativ. Agresiv si impunator, Cantona avea in fiecare clipa de demonstrat ca el e cel mai si cel mai. Asa a si iesit din scena: refuzand sa aplece privirea, sa se prefaca ca nu aude, sa lase spectacolul sa fie spectacol, reamintind tuturor, inainte de final, ca fotbalul este un joc in care niste barbati alerga dupa o basica din piele. Sarind in tribuna pentru a-i lasa urme de crampoane pe mutra spectatorului care il injura, el a ramas Eric Cantona.

Discretia si delicatetea au rostul lor, dar cand un barbat injura un alt barbat din anonimatul tribunei, lasitatea isi cere o palma dupa ceafa. Francezul englez a fost un exemplu. Jamie Carragher, fundasul care de mai bine de zece ani canta “You never walk alone” la Liverpool, a facut la fel. Am aflat dintr-o carte a lui TRU despre o isprava a acestuia: si el a spus “Gata! Pana aici! Care esti ala de iti permiti sa ma injuri si n-ai tupeul sa iesi si sa mi-o spui in fata?”, urcandu-se cu curaj intr-o tribuna ostila.

Un alt francez, Zizou Zidane, a facut la fel. A ales sa ramana barbat, asa cum invatase sa fie prin porturile Marsiliei. In ziua in care festivismul era pregatit pentru retragerea sa, a unui semizeu al fotbalului, Zidane a ales sa uite ca in fotbal trebuie sa te prefaci ca nu auzi. Rusinoasa prabusire a uriasului Materazzi a aratat care este diferenta dintre barbati si bărbătuşi: coaiele.