the blog

Cateva zile am pierdut contactul cu ei. Astazi, uitandu-ma la stiri, am avut o revelatie de debara: politicienii romani sunt ca fotbalistii romani. Ei au aceleasi metehne, acelasi apucaturi, aceeasi mentalitate si, mai presus de toate, aceeasi anvergură. Puteam sa fim mari – am avut ghinion; puteam sa castigam – ne-a furat arbitrul; am putea lua Champions League – n-avem bani.

Evident: Basescu. Basescu e striker, asta poate vedea oricine. Nu stie sa dribleze fin, nu iese la combinatii, in schimb, pune o presiune uriasa pe fundasi. Are explozie. Cand te astepti mai putin, tasneste catre gol si nimeni nu-l poate deposeda. Daca juca intr-un campionat mare, ar fi putut fi comparat cu Inzaghi, insa ii lipseste alura de mare jucator, asa poate fi doar Jean Vladoiu.

Mic si chel, stie insa se se faca temut de adversari. Ambitia il plimba prin curtile echipelor mari din Romania: FSN – Steaua, PD – Rapid, PDL – Dinamo. Incercarea de trece din Divizia A intr-un campionat mai puternic duce, invariabil, la retrogradare (vezi FC Koln). Basescu, asemenea lui Vladoiu, e  iubit sau urat, insa niciodata ignorat.

Geoana? Cand spun Geoana, imi vine instinctiv sa spun “saracul!”. Saracu’ Geoana… Un sentiment ciudat de compasiune si o simpatie de nexplicat. Imi imaginez ca, in echipa in care joaca, nu reuseste niciodata sa explice cum ar vrea el sa joace. Daca n-ar fi iesit in Europa, daca ar fi avut o cariera scurta, ar fi fost un soi de Claudiu Raducanu, insa asa, ca fost ministru de externe, Geoana a devenit un Iulian Filipescu.

Lent, mimand inteligenta, inalt si cu o oarecare eleganta, Geoana e umilit crancen de orice adversar cu o oarecare agilitate. Asemenea lui Filipescu, Geaoana, daca managerul/echipa/tribuna ii cere sa joace varf, joaca varf – fara sa marcheze. Daca e nevoie de el la mijloc, e mijlocas de duzina. Daca e pus sa are terenul din postura de full back, el se taraie de colo-colo, incercand (inutil) sa-si faca treaba. Il banuiesc ca ii place sa joace fundas central, ascuns in anonimat, fara sa fie nevoie sa sprinteze, sa dribleze, ba chiar sa deposedeze – daca se poate.

Ion Iliescu. Ion Iliescu – acest Gica Hagi trecut de 34 de ani, aflat la final de cariera. Desi trebuia sa se fi retras de mult, el continua sa joace, incercand sa traiasca din gloria anilor trecuti. Nu mai are aceeasi tarie a sutului, nu mai poate alerga, nu mai paseaza, dar joaca. Pare ca joaca singur, pentru el. Coechipierii il evita in teren, orice pasa catre fostul star transformandu-se in minge pierduta.

Se cearta cu arbitrii, injura, e nervos si isi blagosloveste colegii. Nu mai poate, simte ca nu mai poate, iar asta il face irascibil. Numele il tine inca in teren si e numit capitan onorific de echipa, insa nu mai castiga meciuri. Nostalgicii din tribuna ii mai scandeaza numele si il proclama rege.

Vanghelie. Fara absolut nici o legatura cu tenul, jur!, comportamentul public al lui Vanghelie imi aminteste de zbuciumul din teren al lui Banel Nicolita. Poate ca pare o comparatie facila. Asa si este, iar contra-argumentele imi apar pe banda rulanta: Banel e simpatizat chiar si de adversari, Vanghelie isi amesteca viata cu mafia – in timp ce Banel nu e Danut Lupu, primarul de la 5 pare uns cu toate alifiile, Banel avand o prezenta candida.

Totusi, in ciuda diferentelor, precipitarea discursului vanghelian e identica cu indecizia lui Nicolita din momentele de posesie a mingei: sa o dau inainte?; sa pasez inapoi?; sa driblez?; sa fug cu ea?… Banel e terorizat de multitudinea de posibilitati aparute in acelasi timp cu pasa primita de la coechipier. La fel, Vanghelie, fata in fata cu DEX-ul, clacheaza, se panicheaza, vrea sa spuna totul intr-un cuvant. Gramatica moare, estetica se sinucide, coerenta emigreaza. La piciorul fotbalistului in Faurei, mingea din piele, prelucrata in conformitate cu standardele europene, se transforma subit in mingea ovala din plastic, acea minge de 35, care ne chinuia in curtea scolii cu traiectoriile ei imprevizibil-anapoda.

Antonescu. Crin Antonescu. In ciuda fundalului, se imbraca elegant. Are un discurs corect, dar parca nu-i al lui. Pare un politician corect, european, fin si percutant, dar oare unde il duc toate astea? Dribling fin, punctaje mari la impresia artistica, dar inconsecventa, un meci bun, zece proastre… O tanara promisiune, numa buna de export, care o sa moara speranţă? Cine sa fie oare? Zicu? Ilie Dumitrescu? Astept propuneri.