Stieg Larsson a nascut trei caramizi, mai bine de 2.300 de pagini, si a murit. A scris trei romane, legate intr-o serie, seria Millenium, care s-au vandut ca la balamuc. In Danemarca, a devenit cea mai vanduta carte all time, dupa Biblie. In Franta, s-au vandut peste 1.000.000 de copii. Si Norvegia se apropie de suma asta.
Detinatorii drepturilor au fost abordati, spun ei, de Tarantino, Ridley Scott si Scorsese. The Guardian zice ca Bradu Pittu, Johnny Depp si George Cooney s-au declarat disponibili pentru rolul principal intr-un film bazat pe trilogia Millenium a lui Larsson.
Ca o comparatie, fata de, sa zicem, cele 65 de milioane de copii vandute din Alchimistul de douazeci de ani incoace, sau cele 17 milioane de Amurg, The Girl with the Dragon Tattoo s-a vandut in 22 de mililoane de copii, asta fara a avea inca in spate Hollywood-ul.
Dar care-i treaba cu Stieg Larson asta?
Care-i treaba cu cartile, de fapt?
Sunt curat scrise. Anglo-saxoneşte. Nu e marea literatura a secolului 19, nu e poezia ideilor, nu e fantasy, modernism, post-modernism, realism-magic sau cine stie ce alta nuanta literara; sunt niste policiere. Mine imi plac cartie politiste.
Daca e sa explic cum sunt cartile, spun ca e un fel de Raymond Chandler meets Tom Clancy .
Poveste e complicata, alambicata, dar, asa cum ziceam, curata. Cartile sunt scrise onest, personajele bune sunt bune, cele rele sunt de cacat, iar peste toate planeaza fotografia Suediei asa cum e ea astazi. Si, probabil, avand in vedere succesul cartilor in tarile scandinave, ceea ce se spune despre Suedia e valabil si prin celelalte tari blonde ale Europei.
Despre ce este vorba? Well…
Un ziarist excesiv de cinstit, probabil un alter ego al scriitorului, sapa prin diferite afaceri murdare, afaceri care se leaga (ce convenabil) una de cealalta, astfel facandu-se trecerea de la o carte la cealalta. Se nimereste sa se intersecteze cu celalalt “the main character”, o goth-chick de 1.50 / 30kg care este (ce convenabil) hackerita world class, un pic geniu, un pic psihopata, mai multe picuri asociala. Si uite asa, fragila (HA!) Lisabeth Salander si Mikael – Kalle – Blomkvist se iau la tranta cu misterele si nedreptatile.
Am citit pe nerasflate, ca un copil ce ma aflu, primele doua carti, iar acum ma lupt prin tramvaiul 41 cu cea de-a treia. Bai, ce sa mai?…, e o lectura excelenta dupa ce ai terminat cu Ortega y Gaset, Paul Auster si Alexis de Tocqueville,
In definitiv, fiecare vreme detectivista cu eroii sai: inceputul secolului l-a avut pe Sherlock, anii patruzeci l-au avut pe Philip Marlowe… si tot asa. De ce inceputul de mileniu sa nu fie vremea Elisabetei Salander?
Huh?
