Ziua 4 (361 to go)
Tigari – un pachet. Alcool – o sticla de Ballantine’s, una de porto, una de sampanie, o Finlandia, un uyzo, vreo doua merloate si o sticla de tuica cu pară inside, toate in bar. Greutate… stie cineva cat costa un cantar?. Nevasta – una. Planuri de viitor – una. Pisica – una.
Azi m-am dus pana la mama si m-am uitat la barbatii care citesc prin tramvaie, trolee sau metrouri.
Cazul zero: eu. Mare si cu barba, cu ochelari, cu castile in urechi, cu manusi decupate la falange, ghete galbene, sapca mare (gogosar), palton gri, fular in carouri. Ca sa te imbraci asa, ai nevoie, cred/sper, de umor. So, ce poate citi un tip sarit de treizeci de ani imbracat asa? Ceva de ras. Fie un almanah Perpetuum Comic din 1987, fie unul dintre Ghidurile Xenofobului, fie ceva din colectia Rasul Lumii, fie, asa cum am facut eu astazi, un Julian Barnes.
Nu ridic ochii din carte decat sa ma uit pe unde naiba am ajuns. Nu aud cersetori/uratori (cersetorii de pe linia 41 sunt, intre 10 decembrie si 2 ianuarie, urătorii de pe lina 41), nu ma conversez cu colegii de drum, nu ajut batranelele sa se urce si nu perforez bilete (asta pentru ca am abonament).
Cazul unu. Barbati, intre 25 si 35 de ani, cu plete, incaltati cu bocanci de muntomani, imbracati cu blugi urati sau cu pantaloni de fâş, geci de blugi sau de motor, au casti in urechi din care rasuna Manowar, Guns sau AC/DC si citesc, invariabil, SF-uri de la Nemira.
Sunt atenti la ce citesc dar si la lumea din jur. Nu lasa sa treaca nici un cur de tipa calitatea I nescanat. Se tin cu greu de bara si de cartioaiele lor groase care sunt mai mereu imposibil de manevrat cu o singura mana.
Ei nu zambesc, nu chicotesc si nu patesc niciodata ce am patit eu cu Dintre sute de clisee cand am inceput sa rad cu lacrimi, in timp ce toata lumea din jurul meu se uita la mine ca la un dus cu pluta.
Cazul doi – special. Slab, inalt, imbracat banal, insa aparte, data fiind lipsa de gust in alegerea hanelor, probabil absolvent de filozofie, citeste tot felul de traznai: Goethe in original, Kierkegaard, Hannah Arendt si altele asemenea.
Probabil ca este client ocazional la Carturesti, iar Humanitas-ul ar trebui sa-i faca discount de client fidel. N-are casti in urechi, insa daca ar avea ar asculta Rachmaninov/Rachmaninoff. Habar nu are cine-s van Nistelrooy, Roisin Murphy sau Jay and Silent Bob.
Ridica des ochii din carte, este atent la cine trece pe langa el, asculta textele cersetorilor si ii priveste cu mila, ajuta batranelele sa se urce si isi perforeaza cu grija biletul.
Cazul trei. (l-am vazut inainte de Craciun) Ras, tuns, frezat, parfumat, cu unghiile taiate la milimetru, pantofii luciosi fara nici o urma de jeg, desi Bucurestiul era inecat in mizerie si fleşcăială (insuletele mele galbene erau invinse fara drept de apel). Avea un palton negru impecabil si mesteca determinat, cu falcile sale late, o guma.
Citea o motivationala. N-am vazut titlul, insa capitolul la care ajunsese se numea “Salutul. Strangerea mainii – O ocazie de a vorbi despre tine”.
Nu mi-am dat seama daca era economist, avocat, jurist sau vanzator de aspiratoare Suckie. Avea urechile curate si un telefon mobil cat un notebook.
Dupa fiecare pasaj, ridica privirea din carte si privea ganditor pe geam cateva secunde. Probabil ca se gandea la aplicabilitatea sfaturilor din cartulie si isi traia in avans viitoarele intalniri.
Inainte sa cobor, l-am auzit raspunzand la telefon:
- Da, va rog.
Da, va rog? De ce ar raspunde cineva asa la telefon? Si ce spune asta despre cel care raspunde? Ca e o persoana importanta, de incredere, gata de actiune, gata sa incheie oricand afacerea secolului?
Oare ce spune despre mine faptul ca raspund la telefon cu “Eh?”.
Faza asta cu saluturile ma depaseste si pe mine. Mi-a fost reprosat la serviciu ca nu raspund la telefon spunand “Buna ziua. Sunt Cutărică Cutărescu.” eventual urmat de un “Cu ce va pot ajuta?”. Ce-i drept raspund cu un foarte nepoliticos “alo?”.
Mie un prieten mi-a inchis telefonul dupa ce i-am raspuns in bulgareste. Si nu m-a mai sunat inapoi.