Ziua 28. (337 to go)
Actually, e a patra zi de gripa, ziua in care ridicatul din pat si fataiul prin casa nu mai sunt mici torturi. Mai toata ziua m-am invartit zabauc prin casa, fara sa fiu in stare sa fac prea multe.
Inca mai pufai din pachetul ala de Uno. Numai tigari nu sunt. Am incercat, ce-i drept, sa le fumez fara filtru, insa m-a luat o tuse care m-a tinut vreo zece minute. Am renuntat. Acum scot fum pufand paiele astea lungi. Bleah! Las’ ca ma fac eu bine! O sa…
Am vazut un film din anii 70 cu sir Olivier si Michael Caine (care nu era sir la momentul respectiv), care mi-a amintit, fara ca filmul sa aiba vreo legatura, de detectivii cool din anii 40. Miss them. De ce nu s-or mai face filme d’alea?
Am incerat sa spalam vasele, dar am renunat dupa cateva minute. Way to much work.
Nu stiu ce as mai putea spune…
Noapte buna?
Pingback: Salut, bloguitori ai RO.mâniei! « Jurnalul unui bărbat care iubeşte femeile
Cristi Jandarm: WTF??!
)
And now, for something completely different:
Motivationala de… stai, ce zi e astazi? E… dimineata?
E interesant cat de sinusoidali sintem. Emotiile, energia, ba chiar si dorinta trupeasca se schimba-n intensitate asa, cam la vreo doua saptamani intre minime si maxime. Mai mult sau mai putin periodic, si evident, determinat si de factori exteriori, dar se schimba. Traim pe niste sinusoidale care se tot intrepatrund intr-un mod inegal, determinandu-ne dispozitia si mood-urile fiecarei zile. (Si da, se spune ca odata cu trecerea varstei, sintem din ce in ce mai moody, probabil ca asa o fi, stiu eu?
)
Acestea fiind spuse, remarc urmatoarele.:
Te-apuci de un proiect cu un elan cat se poate pozitiv, si este chiar o senzatie placuta. Pe masura ce timpul trece, incepi sa-ti dai seama de toate detaliile, in toata complexitatea lor, toate chitibusurile si dificultatile care sint de trecut. Ti se mai ofileste elanul, si treptat, pe masura ce avansezi, ajungi pana la o lipsa de chef aproape totala. Stii insa, ca lucrurile trebuiesc facute, si mai devreme sau mai tarziu nu vei avea de ales decat sa te-apuci si sa le rezolvi. Nu este vorba de alegeri aici, alegerile au fost facute inainte.
Apoi, nu stii de unde, brusc iti revine cheful, si pornesti intr-un hei-rup, muti munti. Lucrezi cu mult peste un program normal, pentru a duce cat mai multe din lucruri la bun sfarsit. Apar satisfactiile, adrenalina si endorfina lucrului bine facut, te simti bine, te bucuri, nu-ti mai pasa, lucrezi 13 ore fara sa te ridici, ziua ti se lungeste spre 28 de ore, in creierul tau e un cocktail intreg de lucruri. (Cine n-a trecut si prin asta?)
Apoi, din nou, te extenuezi complet. (E si normal, dupa ce ai facut.) Stii ca vrei sa faci, vrei sa faci, dar nu mai ai nici un spor. Ai nevoie de-o pauza, de nitel aer, de putina schimbare. Dormi. Te-apuci sa faci, dar n-ai niciun spor. Stii ca trebuie sa continui, este normal si logic, mai ales dupa cate ai facut deja, aducand proiectul intr-un stadiu destul de avansat. Mai e un deal, mai sint doar cateva hopuri, dar dealul e mare si greu. Si parca nu mai ai spor, oricat ai impinge, etsti running out of steam.
De ce mi se-ntampla toate astea? Mai ales cand stiu ce am de facut, totul e clar si logic, si rational in mintea mea. O explicatie ar fi sinusoidalele de mai sus. Nu-n fiecare zi vom fi in top shape pentru mutat munti. Si nu vom putea muta munti la nesfarsit. Asa sintem facuti, trebuie sa invatam sa ne-mpacam cu ideea, si sa ne cunoastem mai bine pe noi insine, pentru a putea profita (macar) de momentele bune.
A doua explicatie este ca lucrez de-acasa. Cand am mult de lucru tind sa ma izolez atat fizic, cat si social, cautand liniste si o putere mai buna de concentrare, recluzand intre cele patru ziduri. E foarte simplu: mananci, dormi, te ridici din pat, te pui la calculator, pana ti se face din nou foame sau somn. Mens sana in corpore sano, spuneau latinii, si nu ca s-o dau prin proverbe, dar se pare ca astia chiar aveau dreptate. Dupa o saptamana-doua de stat inauntru, incepi sa-ti pierzi tot sporul. Ai nevoie de aer, ai nevoie de pauze, ai nevoie de interactiune sociala.
Fa asta timp de o luna, si devine si mai rau. Cauti scapari, cauti supape de defulare, si vezi ca nu mai merge. Ai nevoie de aer, ai nevoie de vitamine, ai nevoie de o plimbare, de niste efort fizic. Te anchilozezi, se-aduna toxine, te simti rau, simti ca nu mai incapi intre cei patru pereti.
Iti creezi mici auto-motivationale, te uiti la lucruri frumoase pe care ti le doresti, te uiti la chestii haioase sau descreierate, absorbi orice informatie inutila, doar ca sa faci o pauza. Apoi te trezesti ca aceste pauze lungi si dese ajung sa-ti manance mult prea mult timp. Iar concentrarea e cu totul pe langa. Si totusi, trebuie sa faci abstractie de tot si de toate, si sa te concentrezi la ce-ai de facut. De care depind multe, prea multe ca sa te dai batut acum. Sau vreodata.
E vineri dimineata. Cu ce v-am gresit? Delirez.
Oare?