.
Ziua 32. (333 to go)
333 to go. Mult!
Azi, la fel ca ieri, nimic. Am incercat sa-mi trag putere si curaj pentru saptamana ca sta sa vina din nimicul zilei, dar nimic. Nimic-nimic. Maine o sa fie complicat. Am scos nasul din casa si m-am dus pana la colt. I had to provide for my family, nu? Ma rog, asta si faptul ca am ramas fara tigari. Iar.
Mi-am aruncat o privire peste lista de filme favorite la Oscar. Nimic spectaculos.
Cred ca am mai spus asta, dar simt nevoia sa o mai zic o data: urasc duminicile.
Daca ma gandesc bine, astazi-ul e cam acelasi cu ieri-ul, asa ca, in lipsit de energie, o sa spun doar atat: copy/paste ziua de ieri minus Sleuth plus cele de mai sus = azi. Nu-i chiar atat de complicat.
Pe maine!
Ieri mi-am inchis primul cont in banca. One more down, a few more to go. Nu are niciun sens sa mai am cont la vreo cinci banci, daca oricum, majoritatea stau goale. In plus, e un fix (dealtfel util) sa am un card atasat si e-banking cam pe toate. Si pe mai toate platesc cate-un euro-doi, vreo 5-6 lei, sau alte sume discrete pe luna, pe post de comision de administrare. Inutil.
Da, recunosc ca mi-a fost lene. Ar fi trebuit sa-ncep sa fac acest lucru cu luni bune (poate un an?) in urma. As fi economisit cu siguranta cateva zeci de lei noi, la fiecare. Conturile moarte sint ca niste fantome ale trecutului.Ti-e si groaza sa te mai atingi de ele. Fiecare a fost deschis candva, cu un scop, iar majoritatea dintre acele scopuri, azi, nu mai exista. Te simti putin ciudat mergi, sa cauti loc de parcare, sa intri si dai binete din senin, ca un fiu ratacitor. In unele locuri chiar e posibil sa te mai recunoasca, in special in locuri mici, discrete. “Stiti, sint clientul care…” – “Da, sigur, ma bucur sa va…, bine ati re…” – “Dar stiti, nu mai prea…, si as cam dori sa…” – iti da senzatia aia ciudata de despartire, parca usor vinovata. Parca ar fi vina mea ca nu mai am bani la banca lor |(ei, mai stii?), sa ca nu mai am nevoie de inca un cont sau card in plus, tinut degeaba.
Stiu, poate vi se pare ciudat, unii fac asta intr-un mod direct, brutal, si fara sa clipeasca. Poate am eu vreo relatie speciala cu fiecare din conturile mele. Dar oricare ar fi relatia aceasta, mai devreme sau mai tarziu, odata devenita inutila, va veni timpul sa le spun la-re-ve-de-re. Le-o spun parca cu o senzatie de vinovatie, deoarece stim amandoi, atat eu cat si contul, ca nu este adevarat.
Nu empatizez decat formal cu trairile tale, pentru ca eu am avut doar un cont, cel in care imi varsau salariul la un moment dat.
Oare e grav?
Ei, bine, dragii moşului, azi a fost ziua în care am zăcut eu.
Nu, nu’s bolnav.
Pur şi simplu n’a fost nevoie de mine în schemă pe şantier aşa că am stat în casă (nici măcar n’am descuiat uşa) şi m’am uitat cum plouă, în vreme ce la radio îmi tot spuneau de prăpăd pe autostrăzi, la vre 30-40 km.
Aşa că am făcut ceea ce trebuia să fac. Am pornit teveul şi am urmărit calificările pentru semifinala germană e Eurovisionului. Am rezistat până la puştoaica aia de 18 ani care (chiar) a cântat la final.
Dar am înţeles un lucru: dacă reclamele nu s’ar repeta, pauzele publicitare ar fi cu jumătate mai puţin dureroase.
Şi’am mai citit, pe undeva, azi, despre consumul de alcool la nivel planetar. Cică e alarmant – da’ cum a fost ziua revelaţiilor, m’am prins de ce îi zicem Planeta Albastră. Dacă am fi Planeta Verde, a doua zi, de dimineaţă, nu ne’ar mai durea capul.
Părerea mea.
“Nimic, nimic…” Ceea ce ne dorim si noua.
Am citit ceva interesant intr-o carte, si m-am gandit sa share: “… Daca am vindeca o boala colosala cum e cancerul, am rade efectiv din temelii industria asigurarilor si, implicit, sistemul bancar. Caci in fiecare an in care speranta de viata creste, generam o criza financiara de proportii. Cam asta a fost esenta secolului douazeci – sa absorbim, an de an, speranta noastra de viata crescuta”.
Deci acum suntem in criza economica ca sa reduca din viata noastra? Iz THAT it??
Uneori ma simt ca atunci cand nu exista internet, telefoane mobille, si TV prin cablu. Atunci, daca vroiai sa afli ceva, trebuia sa te ostenesti, sa cauti, sa mergi, sa bati la usi. Acum, comunicarea asta care ia ochii tuturor, e praf in ochi. Suntem in aceeasi situatie. Nu stim cu adevarat nimic, si ni se atrofiaza si capacitatea de a cauta cu adevarat, noi insine. WTF?
Alo!
Domnu’!
Trăieşteţi?
Dă un semn.
Scrie, acolo, atât: NIMIC!
Da’ dă’ne din mila măriei tale!
Anul trecut, am inceput pe flickr un proiect numit: 365-day project “A day in the life of”. M-a tinut de prin 22 ianuarie (aleator, cred, deci n-a fost o decizie de Anul Nou) pana prin 20 martie, rastimp in care am uploadat 56 de fotografii in total. Unele mai bune, altele mai slabe, regula de baza fiind doar ca ele sa fi fost produse zilnic, si uploadate chiar in ziua in care au fost facute, pana la orele 23:59 noaptea.
Ea a fost prezenta, in vreun fel sau altul, si m-a asistat in 18 din cele 56, acestea reprezentand in general weekend-urile, zilele libere, sau o saptamana petrecuta la Sibiu.
Sub multe intrari fotografice, m-am si bloguit, la fel de zilnic. Ramas orfan, setul “365″ contine si azi, 56 de intrari. Ceea ce nu va doresc si voua, deoarece meritati mult mai mult decat atat.
( http://bit.ly/cRTp3L )
dap
avem şi noi aşa ceva, Soni bacsi. pe tren; i’am zis 6×6=365, căci îmi propusesem să fie pătrate
am pus vreo jumate de an
am renunţat
am început iar pe 1 ianuarie anul ăsta
să vedem.
important e să participi
Liberté, égalité, naïveté
Un om căra în spate
Un dram de naivitate.
http://www.ivcelnaiv.blogspot.com/
alive?
Domnu’?
Ma inscriu in tendintele curente ale comentariilor si arunc si eu cu ‘passerby dude, still alive?’
Nu din alte motive decat egoism, pentru ca blogul tau fiind dupa facebook si google in rankurile mele, mi-ai distrus obiceiul zilnic de a te citi.
Dar te inteleg, tu ai o viata offline.
MAD? Anna?
Mate, still in sector 6?
Welcome back.
Without further ado, here comes:
How To Put The Spark Back Into Your Relationship With Your Cat
http://www.theonion.com/content/video/how_to_put_the_spark_back_into
pardon. ma scuzati.
Timp de vreo trei-patru saptamani dupa ce i-a murit cainele, Pavlov inca mai iesea in fiecare seara, aprindea lumina, il fluiera, ii ducea de mancare…
Pingback: Anglofil « pisicainele
____________________
Da, dude,
il stiu. Il si citeam intr-o vreme, dar uitasem de el. 