un trecător – blog si altele asemenea

Dupa ultimele doua zile,  dupa atata meat-related-food, nu vreau sa mai aud de carne. Nici un fel de carne! Nici macar un film porno nu vreau sa vad. Abia ma suport pe mine.

De astazi sunt in lumea laptelui, lapte pe care, apropo, il urasc. N-am baut niciodata un pahar de lapte. Habar nu am gust are laptele. Mi-as putea imagina, though, avand in vedere vagoanele de cascaval, tonele de branzeturi si carutele de ciocolata cu lapte pe care le-am mancat, dar tot nu-mi place.

Am inceput dimineata in forta, cu o cutie de cottage cheese. Not a good idea. Mai ales combinat cu cafea. Nu-mi cereti detalii. Oricum, o cutiuta de 150 de grame de cottage chese nu poate pune in miscare suta de kilograme care tasteaza acum, asa ca, pe la 11.30, am inceput sa chitai de foame.

Mi-am scos pachetelul de branza proaspata si am mancat. Festin, nu altceva! Macar am functionat pana mai spre dupa-amiaza cand, cu matele strigand mut a foame, mi-am luat o sana.

Intodeauna mi-a placut sana. Nu sunt foate sigur ce e sana, banuiesc ca e un fel de lapte stricat, insa am baut-o intodeauna cu infinata placere, mai ales in combinatie cu niste scovergi abia luate de pe foc. Cum n-am voie cu aragazul la birou, m-am multumit cu sana pe post de energizant/cafea, desi tigara-de-dupa merge ca dupa urcat Caraimanul in fuga.

Cina a fost si nu prea. Pe la 7, dupa ce am terminat firimiturile de carbohidrati numite cinci felii de paine (mai subtiri decat decat un Samsung X820) acoperite cu valuri de mozzarella, mi-am dat seama care este rostul branzeturilor pe lume: pizza quatro formaggi.

Texas, septembrie 2001.

Luat de tsunami-ul emotional care a maturat lumea dupa 9/11, texanul Mark Stroman a luat un shotgun si a plecat sa razbune America, ascultand vocea publica care spunea “Trebuie sa-i facem sa plateasca”, fara ca cineva sa-i poata identifica pe “ei – dusmanii”.

Stroman n-a ajuns in Irak, nici in Afganistan. S-a oprit in orasul sau si a inceput sa impuste “arabi”. Primul “arab” impuscat mortal a fost Vasudev Patel, hindus din India. Al doilea, Waqar Hasan, pakistanez, a murit si el. A treia victima a “Capitanului America” a scapat cu viata, desi a fost impuscata in cap.  Cetatean american nascut in Bangladesh, Rais Bhuyian a pierdut un ochi si a ramas cu fata desfigurata de cicatrice.

Mark Stroman a fost arestat si condamnat la moarte.

Texas, iulie 2011.

Astazi, cam pe la ora asta, el ar trebui sa fie injectat cu sodium thiopental.

In ultimii 10 ani, in timp ce texanul astepta moartea, o campanie pentru comutarea sentintei acestuia a luat amploare in America. Cea mai activa voce din corul care militeaza in favoarea ucigasului este chiar cea a victimei. Rais Bhuyian spune ca “This campaign is all about passion, forgiveness, tolerance and healing. We should not stay in the past, we must move forward“.

Stroman isi spune si el, cuminte, poezia:

- I was an uneducated idiot back then and now I’m a more understanding human being, [...]I stereotyped all Muslims as terrorists and that was wrong [...] I had some poor upbringing and I grabbed a hold of some ideas which was ignorance.

Am ascultat in liniste, la BBC, aceasta poveste. Rais e minunat. E un bun crestin/musulman/om. El e gata sa-si ierte atacatorul si crede ca acesta a inteles ca nu musulmanii au daramat WTC, ci idiotii spalati pe creier, cretini asemanatori cu Stroman-cel-care-a-fost. Rais Bhuyian spera ca mesajul sau de iertare sa fie considerat un simbol, mai ales acum, la 10 ani dupa 9/11.

Stroman spune ca s-a schimbat, ca “I tried to kill this man, and this man is now trying to save my life. This man is inspiring to me.” si ca e gata sa paseasca in lume ca Om.

###

Eu sunt retinut. Bengalezul vorbeste ca un Buddha foarte putin original, ca un var de-al doilea al lui Isus. E un Nelson Mandela de ziua a saptea care recita mesaje de pace din Coran, aceeasi carte pe care o aveau infipta in cur/cap/inima aviatorii kamikaze din 2001.

Mark Stroman, cu mutra lui de Vernon Schillinger, mi se pare la fel de putin credibil. Am o senzatie iritanta de fake, ca si cum, odata scapat de executarea sentintei, texanul ar urma sa dea o mare petrecere in inchisoare, impruna cu prietenii sai, sustinatorii grupului Republic of Texas.

Poate ca sunt eu cumva, rau, dar nu-i cred. Ascultati-le voi povestea si credeti ce vreti. Pana una alta, concluzia e aceeasi: “viata e complexa si are multe aspecte”.

A fost odata un bou. Apoi, in mod ciudat, doi. Dupa asta, trei. Patru. Cinci. O mie. Zeci de mii de boi care, independent unul de celalalt…

Asa incepe povestea unui cuvant. Daca, la inceput, IT-ştii si surferii internetului au inventat cuvinte in limba romana (downloadez, linkuiesc), later on, boii au preluat pe piept si au pasat mai departe o traducere de Baicului (zona confort III): location = locatie.

Jurnalistii, ziaristii, oamenii de presa (sau cum s-or mai numi aia de vorbesc la televizor si scriu prin ziare) au imprastiat peste tara ceea ce, in mintea lor obosita de gandurile tarii, insemna alegerea unei exprimari elevate, in detrimentul nesofisticatului loc: “in aceasta locatie…”. Simplul si popularul nepot al locus-ului latinesc a lasat locul fancy-ului derivat din locātus. Sa fie primit in capetele seci si in viitoarele dictionare. Limba e vie, nu-i asa? Ce mai conteaza ca…?

In acelasi timp, alti oameni asemanatori, la fel de speriati ca ar putea fi luati drept minti inguste, au inceput o cursa lunga de evitare a cacofonilor, ajutandu-se de o conjunctie simpla si nefericita: si. S-a nimerit sa fie si. Putea fi altceva. Putea fi nici: “Eu, ca nici cadru didactic…”, “Ca nici calaret, e bun.”. N-a fost sa fie.

Decat un si, ce atata fuss about it?

Dar, de unde si pana unde decat? Cu doar ce dracu’ mai aveti?

P-asta n-am inteles-o.