.
Ziua 30. (335 to go)
Azi m-am intalnit cu un cui.
Ne-am privit in ochi pentru cateva clipe. L-am auzit scrasnind din dinti. Ticalosul! Uneori, cuiele sunt mai rele decat klingonii. Ele nu se lupta cu oamenii pentru glorie, pentru victorie, ci doar pentru lupta, doar pentru placerea oferita de suferinta celuilalt. Cuiele sunt niste sadici in armura de metal.
Tabloul care urma sa fie agatat in cuiul cu pricina sta jenat, jos, sprijinit de perete. Peretele tace, sângerând valuri de huma din gaura de pe obrazul sau alb.
In celalat capat al camerei sunt eu, frecandu-mi incet degetul vinetiu. Pana si tigara ma doare. Undeva, sub canapea, este ascuns el – cuiul, singurul cui din casa. Ciocanul, arma care se presupunea ca ma va ajuta sa castig acest crancen razboi, este sub pat. Incep sa ma intreb daca nu cumva si el m-a tradat, altfel cum s-ar putea explica totul?
Inchid ochii si flash-uri imi fulgera in spatele pleoapelor. Imagini care ma fac sa tremur infiorat.
Totul a inceput acum vreo ora, cand ne-am hotarat sa mutam un tablou din bucatarie. Am ales noul loc, am masurat, am insemnat punctul si am inceput sa caut un cui. At some point, dupa mutare, am ramas fara cuie si, intre timp, am uiat sa ma aprovizionez, asa ca am cautat in zadar un cui prin toata casa. Nimic. Nicaieri.
Eram pe punctul de a renunta, cand, pe balcon, l-am vazut pe el, cuiul, infipt in peretele exterior de catre muncitorii care s-au perindat pe aici. Nu am putut sa-mi dau seama care era rostul lui, asa ca l-am scos din perete, cu gandul ca este exact ceea ce cautam.
Atunci a inceput totul, feng shui-ul casei s-a tulburat, nimic n-a mai fost la fel, stelele s-au aliniat ciudat, the dark side of the force took over.
Am fixat capatul ascutit al cuiului in perete. Am lovit cu ciocanul incet, avand grija de unghiile mele proaspat si ingrijit taiate. Nimic. Hmmm… M-am mirat pentru o clipa, cunoscut fiind faptul ca peretii imi sunt acoperiti cu placi de rigips. Am lovit din nou, de data asta putin mai tare. Nimic. WTF?!?
Inca o data, mai tare! Capatul cuiului s-a dus in lateral, ciocanul s-a proptit in degetele mele, eu am inceput sa injur, iar peretele n-avea nici pe dracu.
Am ciocanit in perete. Surprinzator, sunetul acela butoi gol care se aude cand imi ciocanesc peretii nu s-a auzit si de data asta. Am mai ciocanit o data, mai tare, si tot nimic, in afara de o zdrelitura. Am incaput sa bat cu coada ciocanului. Sunetul era plin, solid. Eh, cum mama ma-sii am nimerit chiar unul dintre pilonii de siguranta?
Am adunat cuiul de pe jos, m-am mutat jumatate de metru mai la dreapta, intr-un loc cu rezonanta de butoi, si am reluat.
Am pus cuiul pe perete si am lovit. Mai cu frica, asa, pentru ca imi simteam aratatorul pulsand deja. Nimic. Cuiul a intrat in perete cam 0.5 mm. Prea putin. Am mai lovit o data, mai tare, mai cu frica. 0.9 mm. Ce dracu? Buf! 1.2 mm. Grrrr!
Zdrang! Am inghitit in sec, am dechis ochii si m-am uitat. Cuiul? „Stepped into the quantum leap accelerator – and vanished“. Dar nu de tot! Ii mai vedeam doar crestetul. Eh, cum sa agat eu un tablou de un cui intrat cu totul in perete? Am luat un cutit si am inceput sa ma lupt cu peretele si cuiul. Macat doi-trei milimetri, cat sa pot agata si eu tabloul! Atat… Doi-trei!
Dupa zece minute, transpirat si nervos, reusesc sa zgârm in jurul cuiului cat sa-l pot trage pe jumate afara. Rasufland usurat, asez tabloul, imi aprind o tigara si o chem pe Ea ca sa admiram impreuna rezultatele muncii unui barbat adevarat.
Zambind, priveam tabloul. Victory iz mine!
Ha! Fara nici un preaviz, tabloul s-a prabusit, rama i s-a desfacut, panza a inceput sa fluture, iar pisica a inceput sa se joace cu cuiul care zornaia pe jos. Aaaggggghh!
Am respirat adanc. O data. De doua ori. De trei ori. Dupa a patra respiratie adanca, m-a luat ameteala. I-am dat un sut ciocanului care a zburat sub pat. Mâţa, preluandu-mi din zbor exemplul, i-a facut si ea vant cuiului tot sub pat.
M-am asezat pe scaun.
Nu se face ca un barbat sa planga, nu? Nici macar de nervi.
