Feeds:
Articole
Comentarii

Despre fotbal

ALESSANDRO BARICCO

Alessandro Baricco, scriitorul italian care l-a povestit pe Novecento (il stiti, Tim Roth-ul ala care canta ingereste la pian – nascut, trait si murit pe un vapor care facea curse peste Atlantic), e pasionat, pe langa vin, pian sau scriitura, si de fotbal. Ca orice alt italian vero, a jucat fotbal. Mai joaca inca. E capitanul echipei nationale a scriitorilor, desigur. Uitati-va si voi, cei cat de cat interesati, ce zice el despre!

print

_____________________________

Alessandro Baricco

BARBARII. Eseu despre mutatie

__________________________

fragment

[...] Nostalgia faţă de fotbalul de pe vremuri (de altfel, nu e niciodată limpede care or fi acele vremuri) e o nostalgie faţă de nişte lucruri cât de poate de felurite: meciurile se jucau numai în zilele de duminică, tricourile aveau numerele de la 1 la 11, fără nume de sponsori şi mereu aceleaşi, existau oameni ade­văraţi în genul lui Nereo Rocco, gentlemeni ca Bagnoli [...], jucători fără procuratori şi fără „bebeluşe“, antrenori care per­miteau să iasă la iveală clasa individuală, stadioane mai puţin goale şi calendare mai puţin ticsite, Cupa Cam­pio­nilor şi nu Champions League, dispariţia jucătorilor port-drapel (mai supravieţuiesc doar Maldini şi Del Piero), Brera şi felul său de a scrie, peluze fără pancarte naziste ori cu secera şi ciocanul, mai puţin dopping şi mai multă foame, mai puţine scheme şi mai mult talent, mai puţini bani şi mai multă vână. Am sintetizat, dar cam aşa stau lucrurile. Aş adăuga: mai multă curăţenie, morală şi umană.
[...] Când am început eu să practic sportul cu balonul ro­tund, erau anii ’60, iar Moggi şi canalul Sky încă nu apă­ruseră. Eram singurul care nu aveam pantofi sportivi pen­­­tru fotbal (nu eram sărăci, dar eram catolici de stânga), aşa încât evoluam în bocancii de munte, pe care îi legam la călcâi: de aceea, potrivit de altminteri unei logici strin­gente, cei mari au hotărât că trebuia să joc în apărare. Pe vremea aceea, eram de părere că viaţa e o temă de rezol­vat, nu o serbare de născocit, şi ca atare m-am călăuzit ani de zile după această orientare de principiu, crescând cu mentalitatea unui apărător şi escaladând categoriile fotba­listice purtând pe spate numărul 3. Pe atunci, acesta era un număr lipsit de poezie, dar sugera o disciplină fer­mă şi imperturbabilă. Corespundea, mai mult sau mai puţin, cu părerea, imperfectă, pe care mi-o făcusem despre mine însumi.

În fotbalul acela, apărătorul apăra. Era un tip de joc în care, dacă purtai pe spate numărul 3, puteai juca zeci de meciuri fără să treci de linia de mijloc a terenului. Nu ţi se cerea. Dacă mingea era dincolo, tu aşteptai din­coace, şi-ţi trăgeai sufletul. Acest lucru îţi oferea o percepţie ciu­dată asupra partidei. Ani de zile, eu mi-am văzut echi­pele marcând goluri îndepărtate şi vag-misterioase: erau lucruri care se petreceau acolo, într-o zonă a terenului pe care nu o cunoşteam şi care, în ochii mei, reproducea aura legendară a unei localităţi balneare de dincolo de munţi: femei şi picioare lungi. Când se dădea un gol, acolo oame­nii se îmbrăţişau, îmi amintesc prea bine. Ani de zile i-am văzut îmbrăţişându-se, din depărtare. Din când în când, mi s-a întâmplat chiar să parcurg tot terenul ca să ajung până la ei şi să iau parte şi eu la îmbrăţişare, dar nu prea mergea: ajungeai mereu un pic prea târziu, când partea propriu-zis neruşinată se isprăvise deja: era ca şi cum, la o petrecere, te-ai apuca să te îmbeţi când ceilalţi se întorc deja acasă. Astfel, de cele mai multe ori, rămâneam la lo­cul meu: schimbam câte o ocheadă sobră, între apără­tori. În ce-l priveşte pe portar, acesta era întot­deauna un pic zărghit: se bucura de unul singur.

Pe vremea aceea se practica marcajul om la om. Asta însemna că jucai tot meciul lipit de un jucător advers. Sin­gurul lucru care ţi se cerea era: să-l anulezi. Acest impe­rativ determina intimităţi aproape stânjenitoare. Era un fot­bal simplu, aşa încât eu, care aveam numărul 3, îl mar­cam pe numărul 7 al lor: iar cei cu numărul 7 erau, în fond, toţi la fel. Slăbuţi, cu picioarele strâmbe, iuţi, un pic dezor­donaţi, nişte mari încurcă-lume. Vorbeau mult, se certau cu toată lumea, deveneau absenţi zeci de minute în şir, cuprinşi parcă de bruşte deprimări, iar apoi te păcăleau ca nişte şerpi, ţâşnind cu o vitalitate neaşteptată, care avea ceva din tresărirea muribundului. După un sfert de oră ştiai deja totul despre ei: cum fentau, cât îl urau pe centrul-îna­intaş, dacă aveau probleme la genunchi, ce meserie practi­cau şi ce deodorant foloseau (anumite Rexona criminale). Restul era o partidă de şah în care el juca cu piesele albe. El inventa, iar tu distrugeai. În ce mă pri­veşte, cel mai bun lucru pe care-l puteam obţine era să-l văd eliminat pentru proteste, în plină criză de nervi, în timp ce coechipierii îl înjurau de mama focului. Îmi plăcea mult când, în timp ce părăsea terenul, anunţa zbierând că nu va mai juca niciodată în echipa respectivă: în acele momente aveam sentimentul muncii bine făcute.

Nu existau relansări, nu existau diferenţe de două go­luri, nu se juca la ofsaid, nu se executau crosuri pe linia de fund, nu se făcea diagonala*. Când prindeai mingea, îl căutai pe primul mijlocaş disponibil şi i-o pasai: aidoma bucătarului care îi pasează tava ospătarului. Să se des­curce el. S-o scoţi în aut era foarte bine (erai aplaudat!), iar când chiar erai în dificultate o pasai în urmă, porta­rului. Asta era tot. Îmi plăcea.

Apoi lucrurile s-au schimbat. Au început să sosească jucători cu numărul 7 care nu vorbeau, nu-i apuca depri­marea, însă, în schimb, rămâneau în spate, în aşteptare. Nu-mi era clar ce anume aşteptau. Poate mă aşteptau pe mine, mi-am zis. Atunci am trecut de jumătatea terenului. Primele dăţi, era ciudat: de pe banca de rezerve toţi strigau la tine „Înapoi! În apărare!“, dar, până una-alta, tu erai deja acolo, respirând aerul acela tare, iar apoi te întor­ceai, însă aşa cum te întorci duminica seara de la mare, fără nici un chef, şi mai rămâneai acolo un pic, din ce în ce mai mult. Ajungeai să-l vezi la faţă pe portarul advers (lucru ce nu se mai petrecuse înainte vreme) şi mi s-a în­tâm­plat chiar să primesc mingea de la numărul 10 al nostru: un fiţos talentat pe care îl văzusem întotdeauna jucând din depărtare s-a uitat chiar la mine şi mi-a pasat-o, cu aerul unui García Márquez care îmi întindea caietul de notiţe spunându-mi „Ţine-mi-l tu o ţâră, cât mă duc să trag o pişare.“ Erau experienţe de zile mari.

Când a apărut marcajul în zonă, am găsit o modalitate de a mă accidenta îndeajuns de rău încât să am un motiv serios să mă las. Nu că nu mi-ar fi convenit că trebuia să pricep, de fiecare dată, pe cine trebuia să marchez, dar crescusem cu o mentalitate diferită, veche, iar toată acea multitudine de posibilităţi şi de misiuni felurite de înde­plinit mi se părea un lucru frumos, imaginat pentru alţii. Mă enerva să joc în linie, mi se părea oribil să fac un pas în faţă ca să-l las în ofsaid pe atacant, şi era deranjant să te retragi în diagonală ca să-l dobori pe unul cu care nu te mai încrucişaseşi în prealabil. Îmi lipsea chiar şi sen­zaţia aceea frumoasă de a vedea mereu în spate, cu coada ochiului, silueta greoaie şi părintească a liberoului*. Şi cred că îmi lipsea mult tot timpul acela pe care-l petre­ceam lipit de numărul 7, cât timp mingea era departe: stă­team de vorbă, comiteam câte un mic fault de intimidare, ţâşneam în gol, ca nişte bidivii nărăvaşi. Din când în când el trecea pe stânga, să-şi caute spaţiu de joc: se vedea că nu se simţea ca acasă, dar o făcea în speranţa că va scăpa de dulăul personal. Îmi plăceau ochii lui, când mă revedea acolo, serafic şi ineluctabil. Atunci revenea pe aripa dreaptă, precum acei oameni care şi-au deschis un restaurant în centru, dar, cum n-au scăpat de sărăcie, se întorceau la ţară.

Aşa era fotbalul pe atunci. Întotdeauna mi-a fost dor de el. [...]

____________________________

____________________________

Restul… in librarii. In cateva zile.

Lucky Strike

Imi place mirosul de tutun proaspat fumat. M-am invaluit in el atat de multa vreme… Vorba maica-mi: pana si sosetete iti miros a tigari!


Mi-am aprins tigara prin toate colturile vietii mele adulte. Mi-am aprins tigarile in clasa, in liceu; la petrecerile monstru din the Holly 90’s; incercand sa agat prin club; in Vama, noaptea, ascultandu-l pe Hendrix; la meciurile Romaniei din ’94; in biroul directorului care ma concedia; plimbandu-ma prin Cismigiu; spunand te iubesc!; spunand adio!, beat mort, sprijinind stalpii.

Mi-am aprins un Lucky pe cand eram vesel, asezat in fund pe o bordura in Piata Universitatii si cascand gura la oameni.

Am fumat citindu-l pe Pedro Juan Gutierrez; uitandu-ma a zecea oara la Factotum; inainte sa iau o bataie crancena in parcul IOR; in timp ce povesteam despre sens, culoare si dorinta la un Absolut cu prietenii, in Colony; urland impreuna cu Dave Gahan; am fumat dupa ce am facut dragoste; am fumat in timp ce pregateam micul dejun.

Tot fumand mi-am tarait conversii pe Oxford Street si am ascultat un chitarist cantand, pe malul Tamisei, Stand by me… Nobody knows the way it’s gonna be.

Am fumat la serviciu, la tara, in statiile de autobuz, inainte de examene, in spatele blocului, in fata Atheneului. Am fumat de bucurie, de nervi, de suparare, degeaba. Am fumat infundat in fotoliu, impreuna cu Chet Baker, cu Humphrey Bogart, cu Henry Miller, cu Richard I, cu Bette Davis,Erykah Badu, Virgina Woolf, Amelia Earhart si Frida Khalo.

Pachetelul mic cu otrava a stat in buzunarul meu mai mult timp decat orice altceva. Tablouasul de pe perete reprezinta si el o linie care imi uneste punctele vietii de pana aici. Privindu-l, imi pun gramada, intr-o singura imagine, momentele.

Lucky Strike? La urma urmelor, nu doar o singura data am nimerit-o! More yet to come.

lucky

Primavara.

Nu se facu Herastraul verde la loc, insa doua pupeze imbracate cu vedere la bulan m-au scos din cartea in care ma bagasem pana peste urechi: “– Fă, vezi ce cald e? – Da, fă!”. And I couldn’t agree more. Era cald. La soare. M-am uitat pe geam, eram in tramvai, si, la intersectia cu 1 Mai, i-am vazut!

Primavara, primii care dau tonul sunt pustii de liceu. Ei le-au luat locul mustelor ametite de caldura. In ziua in care skateri si skateri-wannabe se plimba pe trotuare imbracati doar cu tricourile lor cu mesaje, e clar: cartita si-a vazut umbra, deci nu mai e iarna.

E ziua in care imi dau seama ca nu mai merge sa-mi car de colo colo insuletele murdare de noroi si stropite de flescaiala iernii. Layerele pe care le port se raresc si ajung la combinatii de trei luate cate trei. Probabil ca diseara o sa-mi pun problema baschetilor. Cei de vara trecuta s-au cam futut. Si, in plus, gayish desigur, cum sa port eu pantalonii maro cu tenesi albastri? Am nevoie de bascheti… verzi.

Primavara!

Discutiile zilnice pe care le am la birou or sa dispara. No more – Bai, mai inchide si tu geamul ca am inghetat! versus – Bai, mai deschide si tu geamul ca iar miroase a carciuma aici! Stau cu geamul larg deschis si e bine. Ma rog, pe cat se poate de bine, pentru ca tocmai a trecut Boris Tadici, lucru care a venit insotit de nino-nino si Trage pe dreapta acolo! Dar nu-i bai. Am dat muzica mai tare.

That’s it!

Si nu ma refer la brate mecanice care sa-mi tina haina cand ma imbrac, ci vorbesc despre gesturile mecanice, automate, negandite, repetate zilnic. Sunt o multime de miscari pe care le fac fara sa fiu atent la ele si, uneori, fara logica.

De exemplu, dimineata imi suna porneste alarma telefonului. Fara sa ma trezesc, o opresc. Dorm mai departe; alarma porneste din nou. Obisnuite cu aceasta rutina, degetele mele apasa, fara cooperarea constienta a creierului, pe butoare si melodia imbecila a Nokiei tace. Dorm in continuare ca un prunc, pana cand, chestie de perseverenta, alarma incepe sa suna iarasi. Ma trezezesc panicat ca am intarziat si ma reped la baie.

In fiecare dimineata, ma misc cu precizie de om intarziat, grabit si responsabil. Baie, bucatarie, mancare, cafea, tigara de dupa. De dupa masa. Calc pe pisica de vreo doua-trei ori. Miaunatul ei de protest ma trezeste definitiv. Realitatea FM. Lazarescu si Striblea. Mosi, babe, soferi de taxi, gospodine, vanzatoare de covoare in Bucur Obor. Eu si gesturile mele mecanice.

Ziceam de pericole. Asez doua cani de cafea pe masa. In cana din dreapta trebuie sa pun doua cuburi de zahar, in cealalta lapte. Niciodata viceversa. Daca pisica decide ca a fost calcata de prea putine ori, se invarte printre picioarele mele in timpul operatiunii Cafeaua si, evident, o calc pe coada. Ea miauna, eu fac niste miscari precipitate care imi schimba pozitia cu cativa centimetri, motiv pentru care cubuletele de zahar ajung in cana din stanga. Niciodata nu ma prind ca am pus zaharul in cana gresita. Asa ca torn cafeaua in abele cani si laptele, mana mea stie deja drumul, tot in cana din stanga. In urma acestei tulburari a fengshuiului, si eu, si ea, raman fara cafea. Nu mai am timp sa retraiesc procesul.
Trebuie sa plec la serviciu. Revin.

N-am eu norocul asta!

“Daca vand Steaua, ma duc la Urziceni. Nu il dau afara pe Dan Petrescu daca ajung acolo. Argaseala si Gherghisor o sa vina cu mine la Urziceni. Sub 80 de milioane nu dau Steaua”, a spus Gigi Becali la sportro.

Zilele trecute, GSP-ul lasna zvonul cum ca un evreu ar fi venit la Bucuresti gata sa dea 50 de milioane pe Steaua.

“”Voi face o ofertă pentru a prelua Steaua. Sper să ajung la o înţelegere cu Gigi Becali, probabil că voi oferi 40-50 de milioane.”, a explicat Shon Mekyten pentru site-ul stelisti.ro.

Şi a continuat:

“Poate părea ciudat pentru un businessman, însă fotbalul este pasiunea mea numărul 1. Suporterii nu au de ce să fie îngrijoraţi. Proiectul pe care l-am pregătit, în cazul în care voi prelua clubul, îi are în prim plan pe fani. Ei sînt cei mai importanţi”.

In timpul asta, imbecilul zice ca “Dacă primesc 80 de milioane de euro, îi păstrez pe Bogdan Stancu şi Andrei Ionescu de la prima echipă, şi şase-şapte de la echipa a doua, printre care Filip, Strătilă şi Rusu, Tudose, Bicfalvi, plec, îmi văd de treaba mea, vând.  Vreau să le demonstrez la vagabonzii ăia, să vedem ce fac ei dacă plec eu.”

Du-te, duce-te-ai sa duci! Sa ti se uite numele si tie, si verilor, si nepotilor!

:) Pana atunci…

Si, todos con sus banderas
cantando muy alegres
van a la Bombonera.

kaboom, Rico!

6a00d8341e26ef53ef00e54f208a208833-800wi

E usor sa fi terorist in Romania, insa, pe modelul bancului cu deltaplanul (ciobanul, vazand un deltaplan buşindu-se de etajul trei al unui bloc cu patru etaje de periferia Pitestului: Tara de cacat, atentate de cacat!), n-am avut decat pseudo-glume de teoristi: retardul imam cu bomba-butelie din Banat sau ucigasul nemilos – profesionistul terorii si al crimei – grenadierul de mahala de la liceul Monnet.

Insa, think about it!

Sunt un anarhist. Nu sunt, insa hai sa presupunem ca sunt un anarhist care, in conformitate cu teoria proudhoniana care sustine ca “Centralizarea administrativă înseamnă castrarea libertăţii“, ma rebranduiesc din un trecator in un freedom fighter si decid ca fruntea cheala a centralizarii administrative, aka Base, trebuie, ca valoare de simbol, eliminata, ucisa, exterminata, bombed away.

So, ce fac? Imi cumpar niste petarde din Europa. E februarie, asa ca petardele nu se mai vand in Obor (ci se plimba prin Mall-uri, Gaia, Banbu sau Fratelli – imi sopteste cineva din autobaza). Ma duc pana in mall-ul Europa, cel din curul Colentinei, ma tocmesc cu un chinez mic si brunet care imi vinde niste ramasite ale contributiei chineze la patrimoniul socio-cultural al lumii, niste petarde. OK, multe petarde, mari si groase. Presupun ca merge aplicat si la petrade principiul cum ca bigger-the-better.

Trec peste momentul care vreau sa-i platesc omului pocnitorile si descoper ca un alt tip mic si brunet m-a facut la buzunare in tramvaiul 21. Achit in cele din urma cu cardul. Am zis sa presupunem, da? Stiu ca nu le merg POS-urile in angró de cand cu Criza..

Ajung in oras, ma conectez la wireless-ul unei carciume fara camere de supraveghere, ma dau pe net, gasesc schemele de montare ale unei mega petarde care sa arunce in aer un garaj in care canta prost o trupa de liceeni si sunt gata sa eliberez natiunea. Ma duc acasa, in apartamentul inchiriat fara contract, fac pe Mini Tehnicus, imi zbor doua degete de la mana in the process (cele cu care nu fumez), bag bomba in geanta si plec sa freedom fight.

In Palatul Cotroceni nu pot sa intru decat in ziua usilor larg deschise, atunci cand poporul vine sa vada cum arata gradina dictatorului. Sau, dracu stie, poate se intra si cu alte ocazii, insa n-am nici cel mai mic chef sa ma rad pe picioare. Asta si faptul ca nu cred ca mi-ar sta bine blonda, desi sunt absolut sigur ca as arata mai bine, mai secsi, decat… Ma rog, asta-i alt subiect.

Deci, nu la Palat. La Guvern? Niste soldatoi care pazesc pe acolo m-au uşuit, in urma cu ceva vreme, cand ma aplecasem sa ma leg la sireturi. Deci, nu la Guvern. Pe Mihaileanu? Neah! La vila de protocol de la Neptun? 10 ore cu trenul pana acolo? Ce-s nebun? Am timp sa devin pacifisto-budist pana ajung la mare cu trenul. M-as opri doar in Vama Veche sa fumez marijuana cu pescarusii si cateii pitici. Si daca, din greseala, imi iau Cotidianul sau Idei in dialog de la chioscul din gara? Ma transforma TRU in militant portocaliu? Deci, nu la Neptun. Atunci unde? La carciuma!

Mi-e lene sa dau telefoane acum prietenilor mai bine informati, insa sa presupunem ca le dau si aflu cele trei-patru carciumi prin care se bea prezidentialo-marinareste.

Asadar, iata-ma asezat la o masa de la etajul 1 al uneia dintre carciumile mai sus numite. Cu un pahar prin de cuburi de gheata inecate in Absolut cu Cola in fata, cu Geanta Terorii langa mine, cu o privire sticloasa de om decis sa moara pentru o Cauza (nenaturala), cu sapca pe masa, cu tigara Lucky aprinsa si cu parul anrajat cu Taft Titan Look (ca, deh!, daca musulmanii sunt asteptati in Rai de sapte virgine, de n-ar fi si luptatorii anarhisti pentru libertate asteptati de filme noi si bune ale lui Guy Ritchie, de poze porno cu Jackie Kennedy impreuna cu Sharon Tate, de vagoane de Luckies fara filtru si de petreceri organizate de The New Yorker?) .

La al noualea rand de pahare cu gheata, cu ochelarii aburiti, cu freza stricata, cu al doilea pachet de tigari desfacut, cu contul gol (o juma’ de kil de votca, la o carciuma de basini, costa cam cat rinichiul mei stang, cel bun) si cu moralalul la pamant, incep sa reconsider valabilitatea textelor lui Proudhon si sunt foarte aproape de a trece in tabara lui Marx. Insa, in clipa in care vad un manelist solid, fara ghiuluri, imbracat intr-un sacou Apaca purtat peste un tricou negru, avand un cablu cret atarnat de ureche si vorbind, natural!, cu manseta (That’s sooo Secret Services! E undercover ca un Nietzsche in galeria Rapidului.), care verifica separeurile, ma prind ca Elvis has entered the building.

O ora mai tarziu, asteptand sa se inteteasca hăhăielile, sa se relaxeze muschiul autoritatii, cu speranta ca asa as putea si eu sa scap de intalnirea cu minunile Raiului anarhistilor, adorm cu nasul in scrumiera plina ochi.

Ma trezesc scos pe brate de ospatarul nervos ca am platit cu cardul, imi primesc brânciul care ma trimite direct in statia lui 126 de la Razoare si ma duc acasa, in apartamentul inchiriat fara contract, dupa cum am mai spus – denuntandu-ma public.

Asa. Abia acum, la final de blog entry m-am prins eu de ce n-avem teroristi: bem prea mult.

“Consumul de alcool in tarile UE a crescut cu 6% in ultimii trei ani, potrivit ultimului Eurobarometru. Europenii sunt cei mai mari consumatori de alcool din lume (cel mai ridicat consum pe cap de locuitor) si alcoolul cauzeaza aproximativ un procent din zece cazuri de boli sau moarte prematura din tarile europene.”

Depeche Mode – Wrong!

Bucuresti, Romania

Intr-o statie de autobuz din Pipera era un afis cu “Fumatul interzis”. Mi-am aprins o tigara si m-am uitat la el. Afisul mi-a sustinut privirea vreo 10 secunde, dupa care l-am dezlipit si l-am lipit pe Fordul parcat in dreptul statei. Futu-i! In curand or sa-mi agate de gat un panou de genul asta, noaptea, in timp ce eu dorm visand warm sandy beaches and cocktails with little strawhats. Dar n-am eu norocul asta, adicatalea sa-l prind pe un militant d’asta la mine in casa!

Intr-o alta ordine de idei, m-am decis sa-mi schimb approach-ul. Dupa ce, ca participant colateral la Iarnaroc, am busit grimly cativa oameni cu niste glume – amuzante dupa parerea mea – negustate de interlocutori, am tras concluzia ca oamenii asteapta chestii de genul “Da, sigur, hai sa ne plictisim reciproc cu banalitati politicoase”. In curand o sa ma trezesc ocolit de ceilalti, asa cum ii ocolesc nefumatorii pe cei care… dar hai sa nu reincep cu asta! Pe scurt, sunt serios, tacut si plictisitor. Acum puteti sa-mi spuneti “salut!” cand ma vedeti in statie la Tricodava.

Apropo de asta, nimic demn de consemnat nu s-a mai intamplat pe linia tramvaiului 41. Poate doar decizia mea de renunta la lupta pentru locul de la burduf in care puteam sa citesc linistit. Dupa ce cateva zile la rand am fost luat cu fulgi cu tot de aglomeratia de la Crangasi, am decis sa imi trag sapca pe ochi si sa ma infund in scaun. Nu, nu mai cedez locul copiilor cu femei batrane in brate. Dixit!

Boca a inceput prost campionatul, cu trei puncte din trei meciuri, dar “la situacion no es tan dramatica”. Acum, ca l-au repatriat pe Abbondanzieri, am incredere, desi, odata cu plecarea lui Datolo in Italia, nu prea mai sunt optiuni serioase pe postul lui Battaglia.

Consumismul m-a lovit mortal si pe mine! Tot uitandu-ma la peretii goi, m-am dat seama de o chestie: chestiile atarnate pe peretii unei case sunt ca designul la cartile vizita. Asa ca mi-am tras niste canvasuri care sa ma scuteasca de insiratul hobby-urilor noastre vizitatorilor debutanti:

the-great-britain-undergrou the-great-britain-twiggy the-great-britain-the-saint

the-great-britain-the-queen the-great-britain-clockwork the-great-britain-caine

my-icons-zippo my-icons-yoda my-icons-lucky

my-icons-lebowski my-icons-insulated my-icons-converse

(Soon on sale la dimensiunea 30X30 cm. Pentru oameni complicati si lenesi cu peretii goi. Stay tuned)

Articole mai vechi »