Alessandro Baricco, scriitorul italian care l-a povestit pe Novecento (il stiti, Tim Roth-ul ala care canta ingereste la pian – nascut, trait si murit pe un vapor care facea curse peste Atlantic), e pasionat, pe langa vin, pian sau scriitura, si de fotbal. Ca orice alt italian vero, a jucat fotbal. Mai joaca inca. E capitanul echipei nationale a scriitorilor, desigur. Uitati-va si voi, cei cat de cat interesati, ce zice el despre!
_____________________________
Alessandro Baricco
BARBARII. Eseu despre mutatie
__________________________
fragment
[...] Nostalgia faţă de fotbalul de pe vremuri (de altfel, nu e niciodată limpede care or fi acele vremuri) e o nostalgie faţă de nişte lucruri cât de poate de felurite: meciurile se jucau numai în zilele de duminică, tricourile aveau numerele de la 1 la 11, fără nume de sponsori şi mereu aceleaşi, existau oameni adevăraţi în genul lui Nereo Rocco, gentlemeni ca Bagnoli [...], jucători fără procuratori şi fără „bebeluşe“, antrenori care permiteau să iasă la iveală clasa individuală, stadioane mai puţin goale şi calendare mai puţin ticsite, Cupa Campionilor şi nu Champions League, dispariţia jucătorilor port-drapel (mai supravieţuiesc doar Maldini şi Del Piero), Brera şi felul său de a scrie, peluze fără pancarte naziste ori cu secera şi ciocanul, mai puţin dopping şi mai multă foame, mai puţine scheme şi mai mult talent, mai puţini bani şi mai multă vână. Am sintetizat, dar cam aşa stau lucrurile. Aş adăuga: mai multă curăţenie, morală şi umană.
[...] Când am început eu să practic sportul cu balonul rotund, erau anii ’60, iar Moggi şi canalul Sky încă nu apăruseră. Eram singurul care nu aveam pantofi sportivi pentru fotbal (nu eram sărăci, dar eram catolici de stânga), aşa încât evoluam în bocancii de munte, pe care îi legam la călcâi: de aceea, potrivit de altminteri unei logici stringente, cei mari au hotărât că trebuia să joc în apărare. Pe vremea aceea, eram de părere că viaţa e o temă de rezolvat, nu o serbare de născocit, şi ca atare m-am călăuzit ani de zile după această orientare de principiu, crescând cu mentalitatea unui apărător şi escaladând categoriile fotbalistice purtând pe spate numărul 3. Pe atunci, acesta era un număr lipsit de poezie, dar sugera o disciplină fermă şi imperturbabilă. Corespundea, mai mult sau mai puţin, cu părerea, imperfectă, pe care mi-o făcusem despre mine însumi.
În fotbalul acela, apărătorul apăra. Era un tip de joc în care, dacă purtai pe spate numărul 3, puteai juca zeci de meciuri fără să treci de linia de mijloc a terenului. Nu ţi se cerea. Dacă mingea era dincolo, tu aşteptai dincoace, şi-ţi trăgeai sufletul. Acest lucru îţi oferea o percepţie ciudată asupra partidei. Ani de zile, eu mi-am văzut echipele marcând goluri îndepărtate şi vag-misterioase: erau lucruri care se petreceau acolo, într-o zonă a terenului pe care nu o cunoşteam şi care, în ochii mei, reproducea aura legendară a unei localităţi balneare de dincolo de munţi: femei şi picioare lungi. Când se dădea un gol, acolo oamenii se îmbrăţişau, îmi amintesc prea bine. Ani de zile i-am văzut îmbrăţişându-se, din depărtare. Din când în când, mi s-a întâmplat chiar să parcurg tot terenul ca să ajung până la ei şi să iau parte şi eu la îmbrăţişare, dar nu prea mergea: ajungeai mereu un pic prea târziu, când partea propriu-zis neruşinată se isprăvise deja: era ca şi cum, la o petrecere, te-ai apuca să te îmbeţi când ceilalţi se întorc deja acasă. Astfel, de cele mai multe ori, rămâneam la locul meu: schimbam câte o ocheadă sobră, între apărători. În ce-l priveşte pe portar, acesta era întotdeauna un pic zărghit: se bucura de unul singur.
Pe vremea aceea se practica marcajul om la om. Asta însemna că jucai tot meciul lipit de un jucător advers. Singurul lucru care ţi se cerea era: să-l anulezi. Acest imperativ determina intimităţi aproape stânjenitoare. Era un fotbal simplu, aşa încât eu, care aveam numărul 3, îl marcam pe numărul 7 al lor: iar cei cu numărul 7 erau, în fond, toţi la fel. Slăbuţi, cu picioarele strâmbe, iuţi, un pic dezordonaţi, nişte mari încurcă-lume. Vorbeau mult, se certau cu toată lumea, deveneau absenţi zeci de minute în şir, cuprinşi parcă de bruşte deprimări, iar apoi te păcăleau ca nişte şerpi, ţâşnind cu o vitalitate neaşteptată, care avea ceva din tresărirea muribundului. După un sfert de oră ştiai deja totul despre ei: cum fentau, cât îl urau pe centrul-înaintaş, dacă aveau probleme la genunchi, ce meserie practicau şi ce deodorant foloseau (anumite Rexona criminale). Restul era o partidă de şah în care el juca cu piesele albe. El inventa, iar tu distrugeai. În ce mă priveşte, cel mai bun lucru pe care-l puteam obţine era să-l văd eliminat pentru proteste, în plină criză de nervi, în timp ce coechipierii îl înjurau de mama focului. Îmi plăcea mult când, în timp ce părăsea terenul, anunţa zbierând că nu va mai juca niciodată în echipa respectivă: în acele momente aveam sentimentul muncii bine făcute.
Nu existau relansări, nu existau diferenţe de două goluri, nu se juca la ofsaid, nu se executau crosuri pe linia de fund, nu se făcea diagonala*. Când prindeai mingea, îl căutai pe primul mijlocaş disponibil şi i-o pasai: aidoma bucătarului care îi pasează tava ospătarului. Să se descurce el. S-o scoţi în aut era foarte bine (erai aplaudat!), iar când chiar erai în dificultate o pasai în urmă, portarului. Asta era tot. Îmi plăcea.
Apoi lucrurile s-au schimbat. Au început să sosească jucători cu numărul 7 care nu vorbeau, nu-i apuca deprimarea, însă, în schimb, rămâneau în spate, în aşteptare. Nu-mi era clar ce anume aşteptau. Poate mă aşteptau pe mine, mi-am zis. Atunci am trecut de jumătatea terenului. Primele dăţi, era ciudat: de pe banca de rezerve toţi strigau la tine „Înapoi! În apărare!“, dar, până una-alta, tu erai deja acolo, respirând aerul acela tare, iar apoi te întorceai, însă aşa cum te întorci duminica seara de la mare, fără nici un chef, şi mai rămâneai acolo un pic, din ce în ce mai mult. Ajungeai să-l vezi la faţă pe portarul advers (lucru ce nu se mai petrecuse înainte vreme) şi mi s-a întâmplat chiar să primesc mingea de la numărul 10 al nostru: un fiţos talentat pe care îl văzusem întotdeauna jucând din depărtare s-a uitat chiar la mine şi mi-a pasat-o, cu aerul unui García Márquez care îmi întindea caietul de notiţe spunându-mi „Ţine-mi-l tu o ţâră, cât mă duc să trag o pişare.“ Erau experienţe de zile mari.
Când a apărut marcajul în zonă, am găsit o modalitate de a mă accidenta îndeajuns de rău încât să am un motiv serios să mă las. Nu că nu mi-ar fi convenit că trebuia să pricep, de fiecare dată, pe cine trebuia să marchez, dar crescusem cu o mentalitate diferită, veche, iar toată acea multitudine de posibilităţi şi de misiuni felurite de îndeplinit mi se părea un lucru frumos, imaginat pentru alţii. Mă enerva să joc în linie, mi se părea oribil să fac un pas în faţă ca să-l las în ofsaid pe atacant, şi era deranjant să te retragi în diagonală ca să-l dobori pe unul cu care nu te mai încrucişaseşi în prealabil. Îmi lipsea chiar şi senzaţia aceea frumoasă de a vedea mereu în spate, cu coada ochiului, silueta greoaie şi părintească a liberoului*. Şi cred că îmi lipsea mult tot timpul acela pe care-l petreceam lipit de numărul 7, cât timp mingea era departe: stăteam de vorbă, comiteam câte un mic fault de intimidare, ţâşneam în gol, ca nişte bidivii nărăvaşi. Din când în când el trecea pe stânga, să-şi caute spaţiu de joc: se vedea că nu se simţea ca acasă, dar o făcea în speranţa că va scăpa de dulăul personal. Îmi plăceau ochii lui, când mă revedea acolo, serafic şi ineluctabil. Atunci revenea pe aripa dreaptă, precum acei oameni care şi-au deschis un restaurant în centru, dar, cum n-au scăpat de sărăcie, se întorceau la ţară.
Aşa era fotbalul pe atunci. Întotdeauna mi-a fost dor de el. [...]
____________________________
____________________________
Restul… in librarii. In cateva zile.
Pana atunci…
