Despre ce se vorbea pe blogul City Limits? Printre altele, despre orasul that we love to hate. Aveam momente de sarcina imposibila atunci cand ne apucam sa scriem de bine si de frumos Bucurestiul. Si era, dupa cum ziceam, imposibil spre foarte greu. Ne-am povestit despre MNAC, despre Lipscania din vremurile de aur, despre carciumile si magazinele care meritau sa ne intoarcem, Club A, despre Cismigiul noaptea, Bulevardul Dacia si cartierul Cotroceni, despre Uranus, Barfly, Mosilor, Magheru, Hippy Hippy Shake, Colony, Chelsea si viata din Unirii, despre “apartamentul din Iancului” si cate si mai cate.
Intre toate cele de mai sus, Colentina. In “viata la tara”, in viata din Colentina, colt cu Baicului, un loc urias l-a avut, pana sa descopar muzica, carciuma si tigarile, fotbalul. Jucam fotbal. Blocul meu era aproape de scoala, iar fotbalul din curtea scolii a fost, intreaga mea copilarie, motivul pentru care ieseam din casa, lasand Jules Vernes-urile, Rahan-urile si indienii din plastic.
N-am avut mare talent, daca talent se numeste atunci cand, pe un teren de o suta de metri, iei mingea si driblezi tot marcand printre picioarele portarului. In schimb, ma fascina tactica, motiv pentru care eram injurat zilnic de ceilalti copii, satui sa-i tot organizez. Dupa ce se alegeau echipele, incepeam:
- Tu, esti lent si habar nu ai sa joci. Stai fundas.
- Adica?
- Adica stai aici si cand vin astia sa dea gol te bagi la minge.
Nu tinea niciodata. Cel numit fundas, o rupea la fuga dupa minge. Fascinatia portii a trait-o orice baiat care a jucat fotbal. Vazandu-i pe toti cum se reped in fata sa dea gol, ma duceam eu in fata portarului. Portarul era mereu acelasi: afonul, cel care lovea mingea cu detasare, ranzand, trimitind-o de fiecare data in niste directii imposibil de intuit.
De acolo, din spate, continuam sa tip la toti cei din echipa mea.
- Ba, du-te in lateral. Asa! Stai acolo! Stai ca esti liber! Da-o! Pas! Pas!
Primind mingea, i-o dadeam imediat celui asezat la margimea tambalaului. Acesta tragea la poarta.
- Ba, esti prost? De de dracu tragi de acolo?
Eram exasperat. Urlam la toata lumea, si toti ma urau. Din cand in cand, plecam si eu inainte, luam mingea si trageam tare. Daca ratam, si de cele mai multe ori ratam, toti coechipierii mei incepeau sa tipe la mine.
Dupa care o luam de la capat.
Si tot asa, multi ani, pana cand, la un moment dat, am ajuns la o preselectie de copii si juniori organizata o echipa din divizia D, Electroaparataj. Am alergat printre jaloane, am preluat, am sutat cu sete si, la intrebarea antrenorului “pe ce post vrei sa joci?” am raspuns cu siguranta: pe orice post.
De la fotbalul la gramada, trecusem de vreo doi ani la fotbalul pe bani. Eram doi pusti care ne bagam – sau, mai degraba, eram bagati – sambata si duminica impreuna cu tiganii mari din cartier care veneau sa joace pe bani sau pe bere. El pentru ca juca la Steaua, la pitici, si innoda orice picioare, eu pentru ca eram inalt, slab si agil si aparam entuziast.
Antrenorul a aranjat echipele, s-a intors catre mine si m-a intrebat cu ce picior dau in minge.
- Cu dreptul, de ce?
- Am nevoie de un mijlocas stanga.
- Joc si pe stanga.
M-a privit neincrezator, insa mi-a facut semn sa intru.
Am alergat, mi-am tinut gura, i-am pasat scurt de cateva ori mijlocasului care parea ca stie ce se intampla prin teren si, cand s-a ivit ocazia, am luat-o la goana, cu mingea, pe tusa. Am driblat un om, i-am dat-o printre picioare celui de-al doilea si, trezindu-ma in apropierea steagului de la colt, a trebuit sa o iau inapoi. Foloseam, si inca mai folosesc, piciorul stang doar ca sa nu cad cand am treaba cu dreptul. O data. De doua ori. De trei ori. Rolurile se schimbasera: acum toata lumea tipa la mine. Dar alergam. Deposedam, alegam, impingeam, injuram.
Dupa meci, antrenorul mi-a spus sa vin cu poza si cu acordul parintilor.
Un an mai tarziu, satul sa tin locul celor care nu puteau sa joace si sa fiu copil de mingi la meciurile de pe 23 August, dupa ce jucasem pe toate posturile, frustrat, m-am dus la un trial spupraveghat de Piti Varga pe terenul de zgura din spatele stadionului Victoria, la Dinamo.
- Tu unde joci, ma? La Elecroaparataj? Ce? Cum adica orice?
Dupa ce i-am explicat ca stiu ce e de facut pe orice post si ca pot sa fac orice este nevoie, daca nu include pasa sau sutul cu piciorul stang, m-a bagat sa fac marcaj la un alt pusti, pe nume Cezar Dinu. Eram cu mai bine de un cap mai inalt decat el. Am zambit. Mai jucasem la fundas la marcaj si atacantul mai avea putin si ma batea. Cat de complicat sa fie sa marchez un mijlocas pe care pot sa-l iau la subrat?
M-a omorat. M-a alergat pe tot terenul, a pasat numai din prima si cand eram aproape lesinat de oboseala s-a apucat sa ma croseteze marunt, una pe fata – una pe dos.
Nea Piti radea.
- Ia zi, ma, cum e?
Dar la sfarsit a iesit bine. Urma sa joc in grupa lui Ionut Chirila. Aveam 13 ani si eram tare mandru de mine.
Din saptamanile care au urmat nu imi mai aminesc mare lucru. Nu mi-i amintesc nici pe Haldan, nici pe Fl. Petre. Imi amintesc in schimb de Cezar Dinu care radea de mine de fiecare data cand veneam la antrenament si ii spuneam ca nu o sa ma mai poata dribla asa niciodata, de bataia cu care m-a amentat un paznic de la Complexul Dinamo daca urma sa mai vin cu treningul care avea cusuta emblema Stelei si de diriginta mea care stea la masa din bucatarie band o cafea impreuna cu maica-mea intr-o seara.
Imi amintesc si ce-i spunea mamei: “E pacat, doamna, sa-l lasati la fotbal, sa nu se mai tina de scoala. Un baiat atat de destept, zau ca e pacat… Uitati ce note mici a avut in ultimul an, de cand joaca fotbal!”.
Imi amintesc si cat am plans de nervi cand maica-mea mi-a spus fara drept de apel, aprobata tacit de taica-meu, ca nu mai am voie la fotbal.
N-am mai dat cu piciorul intr-o minge de fotbal multi multi ani. Cand am facut-o am tras cu cu sete, ca pentru meciurile care n-au fost sa fie. Eram in Brasov, pe un teren acoperit cu zapada iar mingea s-a dus in sus, mult peste poarta si peste gardul care inconjura terenul. M-am dus dupa ea, am sutat-o inapoi si m-am dus in camera sa beau ceva.
Dar asta e doar o poveste. Cand talentul e mai mare decat viata mica, se poate si altfel, frumos. Asa:
